Acum, din când în când, merg la fundația care funcționează în vechea casă a doamnei Radu. Mai repar câte ceva. Duc cumpărături. Mă așez la povești cu bătrânii de acolo.
Și de fiecare dată când cineva îmi mulțumește prea mult pentru o nimica toată, mi-o amintesc.
Îmi amintesc cum îmi împingea cana de ceai spre mâini.
Cum mă certa blând că nu mănânc suficient.
Cum m-a învățat, fără să spună cuvântul, un lucru atât de simplu:
Uneori, cea mai mare moștenire nu e ce primești după ce cineva se duce.
Ci faptul că, pentru prima dată în viață, ai fost iubit câtă vreme acel cineva încă trăia.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
