În timpul dansului nostru, rochia croșetată se unduia ușor, prinzând lumina caldă a lumânărilor. Fiecare buclă, fiecare fir, fiecare detaliu era o dovadă de iubire.
Luca stătea lângă ringul de dans, cu obrajii încă aprinși, dar cu un zâmbet larg, sincer.
În ochii lui vedeam nu doar bucurie.
Vedeam speranță.
Vedeam vindecare.
Vedeam începutul unei familii adevărate — una în care nu sângele te face părinte, ci faptele, inima și curajul de a spune, în fața tuturor:
„Copilul ăsta este al meu.”
O resto si pe aver rig
