„Nu am vrut să-l rănesc… eu…” Părea că se bâlbâie pentru prima dată în viață. „Eu doar… nu m-am gândit. Nu am știut că înseamnă atât de mult pentru el.”
Mihai a răsuflat adânc. Eu am făcut un pas înainte, ținându-l pe Luca lângă mine.
„Loredana,” i-am spus, „nu îți cer să înțelegi totul pe loc. Doar… nu-l răni. Atât.”
Ea s-a uitat la Luca. Era mic, dar atât de curajos. Ochii lui erau roșii și umezi, însă încă ținea bărbia sus. În privirea lui era o forță pe care adulții adesea o uită.
Loredana s-a apropiat încet. Atât de încet încât îmi țineam respirația.
„Luca…” a rostit ea. „Rochia… este frumoasă. Eu… am greșit.”
Cuvintele au venit greu, dar au venit.
Luca s-a uitat la mine, de parcă îmi cerea voie să o creadă. I-am zâmbit și i-am strâns mâna.
„Mulțumesc,” a spus el timid.
Sala a răsuflat ușurată. Muzica a reînceput. Lumea s-a întors la mese. Iar nunta… a continuat, dar acum cu o lumină altfel, ca și cum toată încăperea înțelesese ceva important.
O resto si pe aver rig
