Când au ajuns la Otopeni, inima îi bătea de parcă voia să-i sară din piept.
Nu mai fusese niciodată într-un aeroport.
Oamenii se uitau la ea. La șorțul simplu, la pantofii vechi, la mâinile muncite.
Dar băieții mergeau mândri, câte unul de fiecare parte.
Au trecut printr-un culoar special. Un angajat i-a salutat respectuos.
Pe pistă, un avion alb, imens, aștepta.
Pe fuselaj era scris numele companiei. Iar sub geamul cabinei, cu litere mici, aproape ascunse, scria: „Maria”.
— Ce e asta? — a întrebat ea cu voce tremurată.
— Primul nostru zbor oficial în România, ca și căpitani — a spus Andrei. — Și avionul poartă numele tău.
Maria și-a dus mâna la gură.
— Nu se poate…
— Ba se poate. Pentru că tu ai făcut posibil totul.
Au urcat-o în cabină. Au așezat-o pe scaunul din spatele lor.
Când motoarele au pornit, Maria a închis ochii.
Și-a amintit de camera mică, de plăcintele vândute în frig, de serile fără lumină.
Și acum… era deasupra norilor.
Când avionul s-a ridicat de la sol, lacrimile i-au curs din nou.
O resto si pe aver rig
