Bărbatul s-a încordat instantaneu. „Cineva mi-a dat-o”, a murmurat el fără să o privească în ochi. Carmen a scos fotografia laminată cu Mateo: „Este fiul meu… a dispărut acum un an. Vă rog, domnule, vă implor, spuneți-mi ceva.”
Văzând fotografia, fața bătrânului s-a contorsionat de panică pură și absolută. A făcut un pas înapoi, îngrozit: „Nu trebuie să vorbesc… mă vor găsi. Nu mă urmăriți, doamnă, este o capcană.”
Bărbatul a fugit disperat în ploaia torențială. Carmen nu a ezitat nicio secundă. Și-a aruncat poșeta pe masă și a alergat după el, evitând bălțile de noroi și standurile cu tacos.
L-a urmărit la distanță până într-o zonă uitată de lângă niște șine de tren. Bărbatul fără adăpost a ajuns la o colibă făcută din carton și construcție neterminată. S-a uitat în jur și a bătut de trei ori la ușa de lemn putredă.
Carmen s-a ascuns în spatele unui zid de cărămidă. Ușa a scârțâit când s-a deschis încet. Și apoi, întreaga ei lume s-a prăbușit.
Chipul care a apărut prin crăpătură era cel al fiului ei, Mateo. Era slăbit, bolnav, cu cearcăne sub ochi care îi făceau să pară scufundați. Dar era el. Băiatul ei era în viață.
Carmen nu s-a putut abține și a făcut un pas înainte în ploaie. Dar tânărul nu a zâmbit. Nu a alergat să o îmbrățișeze.
S-a făcut alb ca o cearșaf, a început să tremure de o teroare incontrolabilă și a făcut un gest disperat cu mâinile pentru ca el să plece. Fără să stea pe gânduri, l-a tras pe bătrân înăuntru și a trântit ușa grea, încuind-o din interior.
Carmen a înlemnit, udă leoarcă până la măduva oaselor. Fiul ei nu fusese răpit sau pierdut; fugea. Și adevărul terifiant pe care urma să-l descopere avea să o zdruncine complet.
O resto si pe aver rig
