Se numea Elena Popescu. Fusese ani la rând proprietara unui lanț mare de service-uri auto din județ. Se retrăsese din afaceri, lăsând totul pe mâna unor administratori, printre care și domnul Marin.
— Am venit la service-ul vostru ca să văd cum sunt tratați oamenii. Nu mașinile. Oamenii, a spus ea calm.
Andrei a rămas fără cuvinte.
— Tu ai fost singurul care m-a văzut ca pe o mamă, nu ca pe un portofel.
A scos un dosar din geantă.
— De azi, tu ești noul responsabil al service-ului. Iar Marin… nu mai lucrează acolo.
Ochii lui Andrei s-au umplut de lacrimi.
— Dar… eu nu știu dacă pot…
— Ba știi, a spus ea ferm. Pentru că ai ceva ce nu se învață din școli: caracter.
În aceeași zi, Andrei a plecat de la farmacie cu medicamentele mamei plătite. În aceeași săptămână, s-a mutat cu ea într-un apartament mai bun.
Service-ul s-a schimbat. Oamenii au început să fie respectați. Angajații, apreciați.
Iar Andrei nu a uitat niciodată de unde a plecat.
O resto si pe aver rig
