Dar nu am făcut-o.
Am luat bonul, am căutat adresa și numărul comenzii. Am sunat. După câteva încercări, am reușit să dau de femeia care primise mâncarea.
Vocea ei era calmă, dar s-a schimbat imediat când i-am spus ce găsisem. Ne-am întâlnit în fața blocului ei, iar când i-am întins brățara, a rămas nemișcată.
Mi-a mulțumit de mai multe ori. Eu i-am spus că nu am făcut nimic special. Erau cuvinte simple, dar sincere, și pentru prima dată în zile am simțit o eliberare ciudată, nu legată de bani, ci de o alegere morală pe care o luasem.
Am plecat repede, pentru că nu voiam să mă vadă cât eram de aproape să plâng. În buzunar nu aveam încă banii pentru medicamentele lui Matei, dar aveam ceva ce nu puteam pierde: liniștea că nu îmi trădasem conștiința.
O resto si pe aver rig
