Lucram pentru localul domnului Radu, un om care știa mereu să ridice tonul, dar niciodată să întrebe dacă ai nevoie de ajutor. În bucătăria lui, oamenii alergau, transpirau, greșeau și erau certați în fața tuturor.
Eu livram comenzi pe un scuter vechi, care pornea greu dimineața și se oprea din când în când la semafor. Viața mea de zi cu zi era o succesiune de ture, credite mici și nopți în care încercam să adorm cu gândul la facturi.
În ziua aceea, după o livrare într-un cartier bun din București, am observat că într-una dintre pungile returnate rămăsese ceva. La început am crezut că este un ambalaj uitat.
Când am desfăcut punga, am văzut brățara. Pentru câteva secunde, nu am mai respirat. O țineam în palmă și o priveam ca pe o promisiune de rezolvare a tuturor problemelor.
M-am gândit imediat la Matei. La inhalator. La sirop. La pastile. La nopțile în care îi ascultam respirația și mă rugam să nu se agraveze. M-am gândit și la mine, la oboseala mea, la umilințele înghițite, la faptul că nimeni nu m-ar fi suspectat imediat dacă aș fi păstrat-o.
Poate aș fi putut să o vând. Poate aș fi rezolvat totul pentru o vreme. Ideea asta îmi trecea prin minte cu aceeași rapiditate cu care îmi bătuse inima în acele clipe.
O resto si pe aver rig
