—Agent Marius Ionescu —a spus, ferm—, sunteți acuzat de abuz în serviciu, distrugere, intimidare, discriminare și comportament incompatibil cu funcția de polițist.
Bărbatul și-a căutat cuvintele.
—Doamnă, eu… a fost o glumă… nu am știut…
—Exact asta e problema —l-a tăiat scurt—. Că ai făcut asta fără să-ți pese cine era omul din fața ta. Pentru tine putea fi oricine. O femeie singură. Un om fără apărare.
Curtea secției a amuțit complet.
Andreea a mai făcut un pas.
—Știi ce e cel mai grav? Nu că ai distrus niște cauciucuri de câteva sute de lei. Nu doar că ai încălcat legea. Ci că ai purtat uniforma asta crezând că îți dă dreptul să umilești oameni.
Agentului îi tremurau mâinile.
În clipa următoare, unul dintre ofițerii echipei de control i-a ridicat arma de serviciu și insigna.
—Sunteți suspendat imediat.
Marius aproape s-a prăbușit.
—Vă rog… am familie… copii…
Andreea l-a privit câteva secunde, fără să clipească.
—Și oamenii pe care i-ai speriat aveau familie.
Lacrimile i-au început să-i coboare pe obraji.
Pentru prima dată în ziua aceea, nu mai părea stăpân pe nimic. Nu mai era omul care râdea pe marginea drumului.
Era doar un bărbat speriat, rămas fără putere.
Andreea s-a întors către ceilalți polițiști din curte.
—Uniforma asta nu vă face mai presus de oameni. Dacă nu sunteți capabili să respectați cetățenii, n-aveți ce căuta în ea.
O resto si pe aver rig
