Iar omul care tocmai plecase râzând era exact polițistul împotriva căruia primise deja trei plângeri.
Doar că, de data asta, îl prinsese chiar ea, cu mâna ei.
Douăzeci de minute mai târziu, liniștea drumului a fost spintecată de sirene.
Nu una.
Nu două.
Șase autospeciale au apărut în viteză și au frânat în jurul Andreei. Din ele au coborât ofițeri în uniforme negre, iar unul s-a apropiat imediat.
—Doamnă chestor, echipa este pregătită.
Andreea a ridicat privirea.
—Unde este agentul Marius Ionescu?
—La postul din comuna Valea Mare. Nu știe nimic încă.
—Perfect —a răspuns ea, rece.
În mai puțin de zece minute, coloana a intrat pe poarta secției de poliție.
Agentul Marius stătea la umbră, cu o țigară în mână, râzând cu doi colegi, când a văzut mașinile negre intrând în curte.
Îi s-a șters zâmbetul pe loc.
Din prima mașină a coborât Andreea.
În uniformă oficială.
Cu insigna de chestor pe piept.
Fața polițistului s-a făcut albă.
—D-dumneavoastră…?
Andreea s-a apropiat, pas cu pas.
—Eu sunt femeia pe care ai abandonat-o pe câmp acum o jumătate de oră.
Nimeni nu a mai scos un sunet.
Până și colegii lui au făcut un pas înapoi.
O resto si pe aver rig
