Antonia nu răspunse. S-a dus la treburile ei. Era deja destul zgomot în viața ei, nu mai avea chef de vorbă inutilă. Piața era tot ce avea: câțiva cartofi fierți, un zâmbet timid și demnitate.
Zilele treceau una câte una. Băieții au venit la fel de liniștiți, la fel de serioși. Nu au cerut niciodată mai mult. Dacă Antonia nu avea mâncare, nu au comentat. Au muncit mai mult.
Într-o zi rece de toamnă, Antonia i-a găsit tremurând. Le-a dat haina ei veche. S-a dus acasă într-un pulover, dar nu a regretat.
„O aducem mâine”, a spus Ionuț.
O resto si pe aver rig
