Unii cred că este mai bine să păstreze distanța decât să privească suferința în față.

Dar pentru cel care stă pe un pat de spital, tăcerea poate durea mai mult decât orice perfuzie.

Există nopți în care salonul este liniștit, iar singurul sunet este aparatul care monitorizează bătăile inimii. În astfel de momente, gândurile devin mai puternice decât orice zgomot.

„Oare voi fi bine?”

„Oare mă voi întoarce acasă?”

„Oare oamenii pe care îi iubesc se gândesc la mine?”

Aceste întrebări nu apar pe fișele medicale, dar fac parte din fiecare luptă.

Și totuși, există oameni care schimbă totul fără să-și dea seama.

Asistenta care îți zâmbește înainte de tratament.

Medicul care îți explică lucrurile cu răbdare.

Prietenul care îți trimite un mesaj doar ca să întrebe cum te simți.

Vecinul care îți lasă o supă caldă la ușă.

Copilul care îți desenează o inimă și scrie „Te așteptăm acasă”.

Gesturi mici.

Dar cu o putere uriașă.

Pentru că atunci când cineva este bolnav, nu își amintește doar injecțiile, operațiile sau medicamentele.

O resto si pe aver rig