Boala schimbă trupul, schimbă rutina, schimbă planurile și, uneori, schimbă întreaga viață. Dar există o schimbare despre care se vorbește prea puțin și care doare aproape la fel de mult ca diagnosticul în sine: felul în care unii oameni încep să te privească după ce află că ești bolnav.

Într-o clipă, viața poate lua o întorsătură neașteptată. O consultație de rutină, un rezultat al analizelor sau un telefon de la medic pot împărți timpul în două: „înainte” și „după”. Din acel moment începe o călătorie pe care nimeni nu și-o dorește. O călătorie plină de întrebări, de teamă, de tratamente, de speranțe și de zile în care simplul fapt că te ridici din pat devine o victorie.

În acele momente, omul nu are nevoie doar de medicamente. Are nevoie de oameni.

La început, aproape toți spun: „Dacă ai nevoie de ceva, sunt aici.” Dar timpul trece, tratamentele continuă, iar viața celorlalți își urmează cursul. Telefonul sună tot mai rar. Vizitele devin tot mai puține. Mesajele se transformă în promisiuni care nu mai sunt niciodată îndeplinite.

Nu pentru că oamenii ar fi întotdeauna răi.

Uneori le este frică.

Alteori nu știu ce să spună.

O resto si pe aver rig