— O aruncam oricum.
Și, încet, fără să ne dăm seama, baraca s-a schimbat.
Am pus o fereastră mică. Am ridicat un pat din paleți. Am făcut o masă adevărată.
Matei a scris cu un cui pe o scândură: „Acasă”.
În primăvară, când zăpada s-a topit, lutul s-a crăpat pe alocuri. L-am reparat. Am învățat să-l amestecăm mai bine, cu nisip și paie. A devenit mai rezistent.
Am făcut o grădină mică lângă baracă. Ceapă, cartofi, roșii. Am investit 200 de lei în semințe și unelte. Era tot ce aveam pus deoparte.
Au trecut luni.
Soția mea n-a venit să ne caute.
La început m-a durut. Apoi nu.
Pentru că între timp, Matei crescuse altfel. Îl vedeam cum se îndreaptă de spate, cum vorbește sigur, cum își folosește mâinile fără teamă.
Într-o seară, stăteam amândoi pe treptele improvizate.
— Tată, știi ceva? a spus el.
— Ce?
— Dacă nu ne dădea afară… eu n-aș fi știut niciodată că pot face toate astea.
Am simțit un nod în gât.
O resto si pe aver rig
