A tras aer în piept.

— Am completat formularele. Toate. Am trimis tot ce au cerut. Am făcut asta cu câteva săptămâni înainte de absolvire. Voiam să-ți fac o surpriză azi. Nu mai trebuie să te întrebi cum ar fi fost, tată.

Stăteam acolo, la masa din bucătăria mea, în casa pe care o cumpărasem după doisprezece ani de ore suplimentare, sub lumina pe care o montasem singur fiindcă un electrician nu era în buget, și încercam să mă agăț de ceva solid.

Optsprezece ani.

Codițe și Fetițele Powerpuff.

Pachețele pentru școală și ședințe cu părinții.

Și o scrisoare de admitere, împăturită cu grijă, care zăcuse într-o cutie de pantofi de care uitasem.

— Eu ar fi trebuit să-ți dau totul, iubita mea, am spus în cele din urmă. Asta era treaba mea.

Ilinca a venit în jurul mesei și s-a așezat în genunchi în fața scaunului meu, punându-și ambele mâini peste ale mele.

— Ai făcut-o, tată. Acum lasă-mă să-ți dau și eu ceva înapoi.

Unul dintre polițiștii de lângă ușă a scos un sunet mic, pe care o să fiu generos și o să-l numesc tuse.

M-am uitat la fiica mea și am văzut pe cineva pe care nu îl văzusem niciodată cu adevărat până atunci.

Nu fetița mea.

Ci o persoană care mă alesese în același fel în care o alesesem eu.

— Și dacă nu reușesc? am întrebat. Am treizeci și cinci de ani, Biluța. O să fiu în clasă cu copii născuți în anul în care eu am terminat liceul.

Ilinca a zâmbit. A fost cel mai frumos zâmbet al ei, cel plin, cel care părea desprins din sâmbetele noastre dimineața, cu desene animate.

— Atunci o să ne descurcăm, spuse ea. Așa cum ai făcut tu mereu.

Mi-a strâns mâinile o dată, apoi s-a ridicat.

Polițiștii au plecat la scurt timp după aceea. Cel mai înalt mi-a strâns mâna la ușă și mi-a spus:

— Mult succes, domnule.

Iar tonul lui arăta că vorbea sincer.

Am privit mașina de poliție îndepărtându-se de trotuar și am mai rămas în prag un minut după ce stopurile au dispărut.

Trei săptămâni mai târziu, am mers pe campusul universitar pentru orientare.

Eram nervos.

Eram mai în vârstă decât oricine din parcare cu cel puțin zece ani. Bocancii mei nu păreau să aibă ce căuta într-un campus universitar. Am rămas în fața intrării principale cu mapa de documente în mână și m-am simțit mai nelalocul meu decât mă simțisem de multă vreme.

O resto si pe aver rig