— Pe cineva adevărat.
Un val de liniște a umplut camera, ca și cum aerul s-ar fi așezat dintr-odată.
Obrajii Iuliei s-au aprins. Pentru prima dată, nu i-a mai păsat că nu e slabă ca în fotografiile cu filtre. Că nu are ochii albaștri. Că, pe farfurie, sandvișul stătea încă pe jumătate mâncat.
— Știi… nici eu nu sunt blondă — a rostit ea încet. — Și nici model.
— Am observat — i-a răspuns el cu un zâmbet care i-a luminat fața.
Lenuța a izbucnit în râs, molipsitor.
— Ei, vedeți? Deja vorbiți ca oamenii normali.
Vișinata și-a făcut treaba. Nu i-a amețit, nu le-a tulburat gândurile, dar le-a topit rușinea ca pe gheața lăsată în soare.
Marian a început să povestească despre munca lui de la depozitul de materiale de construcții din oraș. Salariu decent, cam 4.000 de lei pe lună. O garsonieră cumpărată cu credit. Rate pentru încă zece ani.
— Nu e cine știe ce, dar e muncit cinstit — a spus el, hotărât.
Iulia l-a ascultat atent. Așa ceva nu se vede în niciun filtru. Niciun unghi bun de cameră nu prinde felul în care cineva își poartă viața cu demnitate.
O resto si pe aver rig
