Când unuia dintre polițiști i s-a cerut să predea, acolo, pe stradă, insigna și arma de serviciu, oamenii au început să privească toată scena cu alți ochi.
Tânărul, până mai adineauri sigur pe el, își mișca buzele fără sunet. Căuta cu privirea sprijin la colegul lui. Dar și celălalt ținea ochii în pământ, roșu la față, cu mâinile tremurând.
— „A fost o neînțelegere”, izbucni într-un târziu primul. „Noi doar am vrut să verificăm situația.”
Femeia îl privi netulburat. Tocmai echilibrul ei îl neliniștea cel mai mult.
— „Nu. Ați vrut să vedeți cât de departe puteți merge cu cineva care părea singură și lipsită de apărare.”
Cuvintele ei căzură grele peste toți cei prezenți.
Un ofițer mai în vârstă făcu un semn scurt, iar cei doi agenți fură conduși lângă una dintre mașinile negre. Nu mai ridicau vocea, nu mai amenințau, nu mai vorbeau despre lege ca și cum le-ar fi aparținut.
O femeie din mulțime se apropie cu sfială de maior.
— „Doamnă… îmi pare rău că n-am intervenit mai repede. Mi-a fost frică.”
Maiorul o privi liniștită.
— „Frica este normală. Tăcerea, însă, îi ajută pe oamenii ca ei să creadă că pot face orice.”
Apoi își luă geanta de pe bancă și își puse telefonul în buzunar. Părea că totul se încheiase. O operațiune sub acoperire, doi polițiști prinși, martori, probe, și un oraș întreg care avea să comenteze zile la rând acea dimineață.
Dar, chiar când echipa se pregătea să plece, o voce răsună din spate:
O resto si pe aver rig
