Vecinii au venit unul câte unul. Mai întâi curioși. Apoi tăcuți. Apoi jenați.
Mătușa Ioana s-a dus până la marginea gropii și și-a făcut semnul închinării.
„N-am mai văzut așa ceva aici… de când eram copil.”
În următoarele zile, cu ajutorul mai multor bărbați din sat, au adâncit groapa și au întărit-o cu lemne. S-a creat o fântână adâncă și rece, care nu s-a uscat nici măcar pe căldură. Oamenii au venit cu găleți, iar Maria nu a alungat pe nimeni.
„Ia ce-ți trebuie”, spunea ea. Apa nu este doar a mea.
Odată cu apa, pământul s-a schimbat.
Boabele au crescut drepte și verzi. Boabele s-au agățat de stâlpi. Dovlecii s-au rotunjit, ca niște promisiuni împlinite. Casa a fost reparată, încet, cu costuri mici, dar cu multă muncă. Acoperișul nu a mai avut scurgeri. Ușa s-a închis.
Maria și-a vândut primele fructe la piața de duminică. Nu s-a îmbogățit. Dar a avut destule. Destul pentru mâncare. Destul pentru haine curate. Destul cât să nu se culce fiicele ei flămânde.
O resto si pe aver rig
