Pământul s-a lăsat brusc, iar apa rece și limpede a țâșnit din adâncul sufletului, ca o respirație ținută prea mult. Maria a căzut în genunchi, udându-și rochia, fără să-i pese.
Apă.
Apă adevărată.
Nu o baltă murdară. Nu noroi. O venă vie, ascunsă sub ani de secetă.
A început să plângă în tăcere, lipindu-și fruntea de pământul care o respinguse până atunci. Apa i se scurgea printre degete, iar lacrimile se amestecau cu ea, ca și cum tot ce era greu ar fi fost spălat în acel moment.
Ana s-a repezit spre ea.
„Mamă! Ce ai găsit?”
Maria a ridicat privirea, cu fața udă și ochii mari.
„Apă, mamă… apă.”
Copilul a rămas nemișcat, ca și cum s-ar fi aflat în prezența unui miracol. Apoi a început să râdă. Un râs pur, din toată inima, râsul copiilor buni când simt că lumea a fost bună, chiar și pentru o clipă.
O resto si pe aver rig
