— Mulțumesc… nu știu cum… — a bâiguit el.
Ana a coborât și ea. Pentru o clipă, nu a mai fost polițist.
— Acum doisprezece ani, într-un bloc care ardea… — a spus încet.
Mihai a încremenit. A privit-o atent. Ochii i s-au mărit.
— Fetița…
— Eu eram.
S-au uitat unul la altul câteva secunde, fără cuvinte. Apoi, din clădire s-a auzit o voce de copil, subțire, care striga „Tati!”.
Mihai s-a întors și a fugit. Ana a rămas pe loc, cu nodul în gât.
Seara, după tură, Ana a trecut din nou pe la spital. A aflat că fetița, Irina, intrase la timp la tratament. Doctorii fuseseră optimiști. O șansă reală.
Ana a ieșit în noapte cu un zâmbet mic, dar sincer. Uneori, legea e despre reguli. Alteori, e despre oameni. Iar în ziua aceea, destinul fusese achitat integral.
O resto si pe aver rig
