Într-o seară, Ana l-a găsit stând pe prispa casei.
— Știi ce ne-a speriat cel mai tare când ai apărut?
— Că eram dezertor?
Ea a clătinat din cap.
— Nu. Că ajunseserăm să credem că un singur om ne poate salva.
Andrei a rămas pe gânduri.
— Nimeni nu salvează singur un sat.
Primăvara a venit târziu. Odată cu ea au început să se întoarcă și câțiva dintre bărbații plecați la război. Unii răniți, alții slăbiți, dar vii.
Când primul dintre ei a intrat în sat, femeile au izbucnit în plâns.
Andrei a simțit pentru prima dată că locul acela nu mai depindea de el.
Într-o dimineață, și-a strâns puținele lucruri.
Maria l-a întrebat:
— Pleci?
— Da.
— Unde?
O resto si pe aver rig
