Coridoarele liceului păreau interminabile de fiecare dată când trebuia să le străbat. Mergeam mereu cu privirea la pământ, iar părul cădea peste obrazul stâng pentru a ascunde acea pată de naștere care m-a însoțit toată viața. La 17 ani, devenisem expertă în a trece neobservată.
Locuiam cu mama mea, Carmen, într-un apartament mic. Ea lucra la două locuri de muncă ca să ne întrețină și deseori ajungea acasă după miezul nopții. În seara aceea, însă, a venit la cină mai devreme — gest neașteptat care avea să-mi schimbe starea de spirit.
„Valeria, abia ai mâncat ceva”, mi-a spus ea uitându-se la mine cu atenție.
„Nu-mi e foame, mamă”, am murmurat și m-am încruntat. Știa prea bine ce se întâmplă la școală: afișele pentru bal și tachinările la fiecare colț, orchestrate de aceeași persoane care făceau din umilire o rutină. „Sofia împarte biletele ca și cum ar fi stăpâna școlii”, a adăugat ea, știind exact cine era în spatele glumelor și bârfelor.
O resto si pe aver rig
