Mai greu.
Real.
— Unde ai fost? am întrebat printre sughițuri. Dumnezeule… unde ai fost?
Daniel a închis ochii câteva clipe, căutând cuvintele undeva departe, înapoi, pe o axă a timpului care ne rănise pe amândoi.
— În ziua aia… un bărbat m-a luat din benzinărie, a spus el.
Instantaneu, un val de greață m-a lovit. Aerul s-a îngustat până la durere.
— Ce?
— Mi-a spus că tu ai avut un accident. Că trebuie să vin cu el repede.
Mi s-a făcut frig până în vârful degetelor, ca și cum cineva ar fi deschis o ușă direct spre iarnă.
— Cine?
A ezitat, înghițind greu.
— Îl chema Sorin. Cred că lucra pentru cineva important.
Femeia din spate ne-a poftit în casă, cu un gest blând, ca să ne tragă pe toți la adăpost de furtuna care se iscase în prag.
M-am lăsat pe canapea fără să-mi simt picioarele, ca și cum ele aparținuseră altei femei până atunci.
Casa era mică, modestă, dar curată, cu miros de ceai cald și lemn vechi; un loc care ținea oamenii strânși laolaltă.
Pe un raft, fotografii cu Daniel la diferite vârste stăteau aliniate ca niște repere pe harta vieții lui.
În una era adolescent, cu obrajii ascuțiți și privirea care încă mai căuta.
În alta, tânăr, cu umerii mai siguri și zâmbetul prins între două lumi.
Într-una dintre ele ținea o undiță și râdea, ridicând din apă o clipă de fericire prinsă ca un pește rar.
O resto si pe aver rig
