Avea ochii tatălui lui.
Când m-a privit, mi s-a tăiat răsuflarea.
O parte din mine îl recunoscuse deja, cu o clipă înainte ca mintea să prindă din urmă ceea ce inima știa.
Bărbatul a rămas înțepenit câteva secunde, prins între prag și aerul greu al așteptării.
Apoi a spus încet, ca și cum ar fi încercat un cuvânt după ani întregi de tăcere:
— Mamă?
Vocea.
Doamne Dumnezeule.
Era vocea unui copil care nu dispăruse niciodată, doar se ascunsese cumva într-un trup de adult.
Am început să tremur atât de tare, încât a trebuit să mă sprijin de balustrada ruginită a pridvorului, ca să nu mă prăbușesc sub greutatea acelui cuvânt.
— Daniel…
Numele mi-a țâșnit din piept ca o rană care se redeschide și, pentru o clipă, m-a ars până în oase.
El a coborât o treaptă.
O resto si pe aver rig
