Radu a intrat în bucătărie frecându-și ochii, fără să observe că Mariana stătea la masă de aproape două ore, cu privirea pierdută într-un punct fix de pe faianță.
— N-ai dormit? a întrebat el, în timp ce deschidea espressorul și își pregătea cafeaua ca de obicei.
— Nu prea, a răspuns ea scurt.
El a ridicat din umeri, ca și cum răspunsul ar fi fost o informație neutră.
— Și eu sunt terminat. Azi am o zi infernală, a adăugat, fără să o privească.
Mariana l-a privit atent. Pentru prima dată după mulți ani, nu i-a mai venit să-l liniștească. Nu l-a mai întrebat dacă vrea micul dejun, nici nu i-a mai spus să aibă grijă în trafic. A lăsat tăcerea să umple încăperea.
— Radu… tu chiar vrei să plec? a întrebat ea, în cele din urmă.
Întrebarea l-a surprins pentru o clipă, dar și-a revenit repede, strângând cana între degete.
— Iar dramatizezi. Ți-am spus doar că trebuie să contribui și tu, a spus calm.
— Și dacă nu pot?
El și-a luat cana de cafea, pregătit să încheie discuția.
— Atunci găsești o soluție. Suntem adulți.
Atât. Fără nicio urmă de vinovăție. Fără ezitare. Cuvinte reci, așezate ca niște pietre.
Mariana a simțit în interior ceva clar și rece. Nu era furie. Era limpezime.
După ce copiii au plecat la școală, a sunat-o pe sora ei, Alina.
— Poți să vii puțin pe la mine?
Tonul a fost suficient. În mai puțin de o oră, Alina intra în bucătărie, cu obrajii înroșiți de graba scărilor.
O resto si pe aver rig
