În una era adolescent, cu obrajii ascuțiți și privirea care încă mai căuta.
În alta, tânăr, cu umerii mai siguri și zâmbetul prins între două lumi.
Într-una dintre ele ținea o undiță și râdea, ridicând din apă o clipă de fericire prinsă ca un pește rar.
Am rămas acolo, în fața imaginilor, încercând să-mi adun bucățile și să le potrivesc pe rând cu realitatea din fața mea: bărbatul înalt și slab, cu ochii tatălui lui, care-mi spunea mamă după o veșnicie.
Mi-am auzit inima cum își schimbă ritmul și, în tăcerea aceea groasă, fiecare respirație a lui părea o punte nouă între noi. Nu aveam încă răspunsurile, dar aveam din nou prezența lui. Iar ordinea tuturor întâmplărilor – privirea, cuvântul, atingerea, mărturia – rămânea acolo, neclintită, ca să mă învețe să cred ceea ce văd.
Nu știam ce urmează, dar știam ce trăiam: o clipă în care trecutul, oricât de crunt, începuse să-și dezvăluie marginile. Iar eu, cu palmele lipite de genunchi, mi-am lăsat ochii să se oprească din nou pe fotografia cu undița, ca și cum râsul din imagine ar fi putut să ne arate drumul înapoi spre lumină.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
