Și atunci am început să plâng.
Nu frumos.
Nu controlat.
Plânsul acela n-avea formă sau margini; erau anii de dor, vină și speranță toți deodată, curgând prin mine fără să mă mai întrebe nimic.
Daniel a venit în grabă spre mine și m-a prins înainte să mă prăbușesc de tot, ca și cum în toți anii ăștia brațele lui păstraseră amintirea locului în care mă țineam cândva.
Când m-a îmbrățișat, am regăsit mirosul de detergent amestecat cu lemn umed, mirosul copilăriei lui. Doar că acum era mai înalt decât mine.
Mai greu.
Real.
— Unde ai fost? am întrebat printre sughițuri. Dumnezeule… unde ai fost?
Daniel a închis ochii câteva clipe, căutând cuvintele undeva departe, înapoi, pe o axă a timpului care ne rănise pe amândoi.
— În ziua aia… un bărbat m-a luat din benzinărie, a spus el.
Instantaneu, un val de greață m-a lovit. Aerul s-a îngustat până la durere.
— Ce?
— Mi-a spus că tu ai avut un accident. Că trebuie să vin cu el repede.
Mi s-a făcut frig până în vârful degetelor, ca și cum cineva ar fi deschis o ușă direct spre iarnă.
— Cine?
A ezitat, înghițind greu.
— Îl chema Sorin. Cred că lucra pentru cineva important.
Femeia din spate ne-a poftit în casă, cu un gest blând, ca să ne tragă pe toți la adăpost de furtuna care se iscase în prag.
M-am lăsat pe canapea fără să-mi simt picioarele, ca și cum ele aparținuseră altei femei până atunci.
Casa era mică, modestă, dar curată, cu miros de ceai cald și lemn vechi; un loc care ținea oamenii strânși laolaltă.
Pe un raft, fotografii cu Daniel la diferite vârste stăteau aliniate ca niște repere pe harta vieții lui.
O resto si pe aver rig
