Nu au existat explicații complicate, nici discursuri. Doar gesturi mici: materialul întins cu grijă pe masă, mânecile potrivite, oglinda apropiată ca să prindă forma. Între mișcări, un zâmbet. Erau aceleași fire, dar altă privire. Și poate că în această schimbare de privire se ascund uneori poveștile pe care nu le-am înțeles la timp.
Pe colțul mesei a rămas cutia, deschisă. Cardiganul, scos la lumină, și-a recăpătat locul în prezent — nu ca o piesă de muzeu, ci ca un obiect pregătit să fie purtat, cu toate sensurile pe care le poartă după el.
O resto si pe aver rig
