Într-o zi obișnuită, când ordinea din casă a cerut reasamblarea micilor depozite de trecut, fiica — ajunsă la 15 ani — a găsit cutia. A ridicat capacul cu curiozitatea de vârstă, a atins materialul și a întrebat, firesc, a cui este. Peste marginea cartonului a ieșit, din nou, același cardigan de un roșu intens, aproape neatins de timp.
În lumina de după-amiază, textura s-a văzut mai clar: ochi uniformi, margini îngrijite, nasturi așezați cu răbdare. Părea o piesă simplă, dar cu un fel de ordine interioară, cum doar lucrurile făcute pentru cineva drag o au. Acel roșu a prins viață pe umerii adolescenței de acum, altă adolescență decât cea care, cu ani în urmă, îl refuzase.
O resto si pe aver rig
