Doar tremurau.
Și repetau, cu buzele albite de groază:
— Lăsați-ne să plecăm… vă rugăm…
Polițiștii au încercat să afle cine și de ce le făcuse una ca asta.
Dar răspunsurile nu au venit. Doar tăceri groase și frânturi incoerente.
În oraș, vestea s-a întins ca focul pe paie.
Pe la colțuri se șușotea.
Unii ziceau că e răzbunare.
Alții, că Dumnezeu i-a ajuns din urmă.
Dar cei mai mulți știau bine cine erau și ce lăsaseră în urma lor, an după an.
Nu era prima dată când spărgeau vieți și liniști.
Până atunci însă, banii, relațiile și părinții cu influență îi trăseseră mereu pe linie moartă, ca și cum nimic nu li s-ar fi putut întâmpla.
De data asta, ceva se fisurase în echilibrul lor fals.
După câteva zile, i-au externat din spital.
Însă oamenii de pe stradă nu-i mai recunoșteau.
Nu-i mai vedeai prin oraș.
Nu mai râdeau zgomotos.
Nu mai provocau scandaluri.
Unul dintre ei refuza să rămână singur într-o cameră, de parcă pereții ar fi avut umbre care mușcă.
Un altul urla noaptea, prins în coșmaruri fără sfârșit.
O resto si pe aver rig
