— Suntem asistente medicale, a spus Roxana, mândră. Toate trei. Lucrăm în spitale diferite, dar avem același plan: începem un proiect de ajutorare pentru copii abandonați. Iar dumneavoastră sunteți modelul.
Eleonora a rupt în sfârșit tăcerea, lăsând vocea să-i tremure fără rușine.
— V-am ajutat pentru că erați copii… pentru că mi-a fost milă… nimic mai mult.
— Nu — a spus Lia — ne-ați iubit fără să cereți nimic în schimb. Asta e mai mare decât mila.
Femeia a început să plângă, iar lacrimile de pe obraji i se amestecau cu un zâmbet stins, dar curat. S-a ridicat, le-a luat pe rând de mână și a spus:
— Dacă vreți să mă răsplătiți, răsplătiți-mă cu o promisiune: să nu lăsați niciun copil să creadă vreodată că e singur.
— Promitem, au spus ele în cor.
În acea clipă, parcă întreaga casă s-a luminat. Aerul era altfel, mai curat, mai cald, ca și cum viața se întorcea după un lung somn. Eleonora nu mai era o bătrână uitată, ci cineva pentru care merita să se aprindă lumina.
În următoarele săptămâni, casa ei s-a umplut de vizite, telefoane, planuri și discuții. Eleonora a mers să vadă centrul, iar când a intrat, a simțit același nod în gât ca atunci când a găsit fetițele în frig. Dar acum era altfel: nu mai era vorba de supraviețuire, ci de speranță.
A privit clădirea, cheile în mână, și a rostit:
— Aici nu vor exista lacăte pe suflet.
Din acea zi, Eleonora nu a mai trăit în tăcere.
Și-a trăit bătrânețea cu demnitate, iubită și respectată.
O resto si pe aver rig
