— A fost un om bun…, a spus în șoaptă Eleonora, fără să fie întrebată. Nici n-a apucat să știe ce făceam… și mă întreb și azi dacă ar fi fost mândru sau supărat pe mine.
— Ar fi fost mândru, a răspuns Roxana cu fermitate. Oricine ar fi fost mândru.
Lia a pus plicul alb pe masa din sufragerie și l-a împins ușor spre Eleonora.
— Înainte să-l deschideți, trebuie să vă spunem ceva, a continuat ea. N-a fost ușor. După ce am dispărut, un ONG din Cluj ne-a găsit și ne-a dus într-un centru. Acolo au aflat că suntem bune la școală. Ne-au dat șansa să învățăm, să ne vindecăm și să ne ridicăm. Dar… fără dumneavoastră, nu am fi supraviețuit până atunci.
Eleonora a deschis plicul cu mâinile tremurânde. Înăuntru era un contract de donație și un set de acte.
— Ce e asta? a întrebat ea, neîncrezătoare.
— Cheile unui cămin de bătrâni privat, a zis Claudia. Unul special. Pentru persoane singure, fără ajutor… dar nu un azil. Un loc frumos, cald, unde oamenii trăiesc cu demnitate. L-am cumpărat în numele dumneavoastră. Acolo veți decide regulile, meniul, personalul și cine va fi primit.
Eleonora a rămas fără cuvinte. Se uita când la ele, când la acte.
— Nu pot să primesc așa ceva…, a murmurat ea.
— Ba da, a rostit Lia hotărât. Ați spus cândva că oamenii cu adevărat buni nu așteaptă răsplată, iar noi am învățat asta de la dumneavoastră. Dar știți ce am învățat mai târziu? Că oamenii buni merită, totuși, să fie răsplătiți.
Claudia și Roxana au scos dintr-o cutie mai mică fotografii printate: trei adolescente îmbrăcate în uniforme școlare, apoi absolvente cu robe, apoi în spitale și instituții medicale, zâmbind în halate impecabile.
O resto si pe aver rig
