Fiul meu, care avea acum 13 ani, m-a întrebat: „Mama, de ce plângi?” I-am zâmbit și i-am spus: „Pentru că bunicul tău a fost un om bun. Și pentru că uneori, dragostea nu are nevoie de vorbe, doar de fapte.”
Anii au trecut, dar perna a rămas acolo, ca o amintire. De fiecare dată când mă simțeam obosită sau pierdută, intram în camera lui și mă așezam lângă ea. Parcă îl simțeam din nou acolo, zâmbind blând.
Într-o zi, am hotărât să folosesc banii. Nu pe haine, cum scria el, ci pe ceva care să-i poarte mai departe numele. Am cumpărat o bancă de lemn și am pus-o în fața casei, sub vișinul bătrân. Pe spătar am scris cu o plăcuță mică de metal: „În amintirea lui Ion — un om simplu, dar cu inimă mare.”
De atunci, toți vecinii care trec pe drum se opresc acolo, se odihnesc, mai schimbă o vorbă, mai povestesc de vremurile de altădată. Și așa, sufletul lui trăiește în fiecare clipă de liniște, în fiecare zâmbet al trecătorilor.
O resto si pe aver rig
