În ziua următoare, Eduard s-a trezit devreme. Nu avea cursuri, nici obligații, dar somnul îl părăsise. A deschis geamul și a privit spre orașul cenușiu, acoperit de o ploaie măruntă. Se simțea gol, dar undeva în adâncul lui știa că făcuse ceea ce trebuia.
Pe masă, printre foi ude și pixuri fără cerneală, telefonul a vibrat din nou. De data asta, era un număr necunoscut. Ezită câteva secunde, apoi răspunse.
— Domnul Eduard Mihai? întrebă o voce gravă, dar calmă.
— Da, eu sunt.
— Ați salvat viața președintelui companiei „Dacia Holdings”. Omul căruia i-ați făcut resuscitare pe stradă. E conștient acum și vrea să vă vadă.
Eduard rămase fără cuvinte. Îi venea să creadă că e o glumă.
Două ore mai târziu, se afla în holul unui spital privat. Aerul mirosea a dezinfectant și a cafea proaspătă. Când a intrat în salon, bărbatul din acea dimineață era întins pe pat, cu fața palidă, dar cu un zâmbet sincer.
— Tinere, dacă nu erai tu, acum n-aș mai fi aici, spuse el, întinzându-i mâna. Te-am căutat de trei zile.
O resto si pe aver rig
