M-am uitat la el. La chipul frumos în care, cândva, crezusem că voi găsi siguranță. La bărbatul care mă pălmuise în camera miresei cu douăzeci de minute mai devreme, pentru că refuzasem să semnez actul adițional pe care mama lui îl adusese în ultimul moment.
Și acel document nu era doar un simplu contract prenupțial.
Era o predare totală.
Acțiunile mele din DaciaTech. Drepturile de vot moștenite de la tatăl meu. Averea bunicii. Totul urma să treacă într-un fond de familie controlat de familia lui Andrei.
— Ori te măriți cu el, spusese Elena, împingând actele pe măsuța de toaletă, ori pozele apar online în seara asta.
Se referea la fotografii trucate. La o aventură falsă. La e-mailuri fabricate. La un scandal construit special pentru a-mi distruge poziția înainte de votul de luni al consiliului de administrație.
Și atunci, Andrei zâmbise la fel.
Credeau că nu am nicio scăpare.
Credeau că durerea mă făcuse slabă. Tata murise cu șase luni în urmă, lăsându-mi compania și un consiliu plin de oameni gata să mă sfâșie. Andrei intrase în viața mea cu flori, cu vorbe mângâietoare, la momentul perfect.
Dar tata îmi lăsase o regulă, înainte să plece:
„Când cineva te grăbește să semnezi, Maria, citește cu atenție. Acolo vezi de ce se teme.”
Așa că am citit.
Am supravegheat.
Și am înregistrat tot.
Andrei mi-a strâns din nou încheietura
O resto si pe aver rig
