— Nu… nu e posibil…
— Mai e ceva, a spus Elena încet. Vorbeau și despre faptul că tu „nu pricepi nimic” când ei discută în turcă. Râdeau de asta.
Acolo m-a lovit cel mai tare.
Nu doar minciuna.
Umilința.
Toți anii în care am stat la mesele alea zâmbind ca o proastă, crezând că fac parte din familie.
Mi-au dat lacrimile instant.
Elena m-a prins de umeri.
— Ascultă-mă bine. Nu spune nimic acum. Fii calmă. Dar să nu semnezi nimic. Nimic.
Am tras aer adânc în piept și am ieșit din baie ca un robot.
Când m-am întors la masă, soțul meu zâmbea.
— Uite, chiar voiam să vorbim despre ceva important, a spus el.
Atunci am știut.
Elena avusese dreptate.
Soacra mea a scos imediat un dosar din geantă.
— Sunt doar niște hârtii pentru bancă, să rezolvăm mai repede cu apartamentul.
Îmi tremurau mâinile pe sub masă.
Soțul meu vorbea calm, dulce, exact ca atunci când încerca să mă convingă de ceva.
— E doar o formalitate. Semnezi și gata.
M-am uitat la el lung.
Omul cu care dormisem în același pat cinci ani.
Omul pentru care muncisem overtime ca să strângem bani de avans.
Omul care îmi spunea mereu „noi suntem o echipă”.
Și atunci am văzut adevărul.
Nu eram o echipă.
Eram soluția lui.
Am luat dosarul în mână și l-am deschis.
Nu înțelegeam toate detaliile juridice, dar am văzut suficient: credite, sume uriașe, garanții, datorii.
Peste 280.000 de lei.
Pe numele meu.
Am ridicat încet privirea.
— Tu vorbești serios?
El a încercat să zâmbească.
— Iubito, te agiți degeaba…
— De cât timp plănuiți asta?
În cameră s-a făcut liniște.
Soacra mea a început să vorbească repede în turcă.
De data asta, Elena a tradus direct:
— Zice că oricum sunteți căsătoriți și că „o soție bună își ajută bărbatul”.
O resto si pe aver rig
