Îmi pare rău, a spus.
Nu tu trebuie să-ți ceri scuze, i-am șoptit.
El a zâmbit strâmb, cu amărăciune.
Știu. Dar trebuia să-l opresc mai devreme, a murmurat.
Curtea s-a dezghețat încet, ca după o ploaie scurtă de vară. Cineva a pus o melodie ușoară pe telefon, doar cât să aducă un freamăt plăcut în aer. Mama m-a strâns în brațe, cald.
Să nu mai lași niciodată pe nimeni să te facă să te simți mică, mi-a șoptit la ureche.
Vreo jumătate de oră mai târziu, mesele s-au umplut din nou de râsete, iar clinchetul paharelor s-a împletit cu mirosul de mâncare.
Și totuși, altceva m-a emoționat mai tare decât orice vorbă bună.
Farfuria cu Napoleon dispăruse prima. Pilaful abia dacă mai rămăsese pe fundul tăvii. Iar sarmalele-n foi de viță se terminaseră de tot.
Unchiul Vasile și-a lins degetele și a izbucnit în hohote:
Dacă asta e mâncare proastă, eu de-acum vreau numai mâncare proastă!
Toată lumea a râs în cor. Și pentru prima dată în seara aceea am simțit cum aerul intră liber în plămâni.
Mai târziu, după ce invitații au plecat și am rămas numai noi doi, Andrei a aprins luminile mici de sub foișor. S-au aprins ca niște licurici cuminți, desenând umbre blânde peste masă.
O resto si pe aver rig
