Mi-am luat geanta.
— Laura, oprește-te, a spus el.
— Nu.
— Putem discuta.
— Am discutat destul.
— Faci o greșeală.
L-am privit pentru ultima dată.
— Nu. Greșeala am făcut-o când am ignorat toate semnalele până acum.
Am ieșit din vilă fără să mai privesc înapoi.
În aceeași seară mi-am schimbat biletul de avion.
Mi-am petrecut ultimele ore pe insulă singură, privind marea și încercând să înțeleg cum am ajuns aici.
Când avionul a atins pista în România, hotărârea mea era luată.
Nu aveam să mă întorc la viața aceea.
Nu aveam să mă lupt o existență întreagă pentru locul întâi în viața propriului meu soț.
În zilele care au urmat, Vlad m-a căutat întruna.
Mesaje.
Emailuri.
Flori.
Scuze.
Promisiuni.
Toate aveau însă același defect.
Nu veneau niciodată doar de la el.
De fiecare dată apărea și numele mamei lui.
„Mama spune că avem nevoie de timp.”
„Mama crede că exagerezi.”
„Mama este foarte afectată.”
Niciodată nu m-a întrebat cum mă simt.
Nici măcar o clipă nu s-a întrebat ce anume m-a făcut să plec.
În cele din urmă, am apelat la un avocat.
Procesul de divorț a fost mai scurt decât credeam.
Nu aveam copii.
Nu aveam proprietăți cumpărate împreună.
Nu mai aveam nimic care să ne lege.
La tribunal, a venit și Rodica.
Bineînțeles că a venit.
Stătea în spatele lui Vlad și îi șoptea necontenit la ureche.
Privind scena, aveam impresia că asist la căsnicia lor adevărată.
O resto si pe aver rig
