— Eu…
— Vom discuta luni la birou.
Tonul era calm, dar fără urmă de îndoială.
Directorul s-a întors spre mine.
— Îmi pare sincer rău pentru ceea ce ați trăit.
După ce a plecat, Andrei m-a privit furios.
— Ai făcut asta intenționat.
Am clătinat din cap.
— Nu. Tu ai făcut-o. Eu doar am fost aici.
A încercat să-mi ia deoparte.
— Putem discuta acasă.
— Nu mai există „acasă”, Andrei.
În următoarele săptămâni, am depus actele de divorț.
Nu am acceptat să-i cedez partea mea din casă.
Din contră, avocatul meu a demonstrat că locuința fusese cumpărată în mare parte din economiile mele și dintr-o moștenire primită de la bunica mea.
Instanța a ținut cont și de faptul că el își abandonase familia într-o perioadă critică.
Andrei a primit dreptul de a-și vedea copiii conform programului stabilit de lege, dar obligația de a contribui la întreținerea lor a rămas integral valabilă.
Câteva luni mai târziu, într-o după-amiază liniștită, stăteam în sufragerie și le priveam pe cele trei fetițe dormind una lângă alta.
Mama m-a întrebat:
— Regreți ceva?
Am zâmbit.
— Da.
— Ce anume?
— Că am crezut atât de mult timp că iubirea înseamnă să aștepți ca cineva să se întoarcă.
M-am uitat la fiicele mele.
O resto si pe aver rig
