Spre seară, am ajuns la ai mei, în apartamentul lor modest din Drumul Taberei. Mama m-a privit mult, apoi m-a strâns în brațe fără nicio întrebare. Tata a așezat în fața mea o farfurie cu mâncare, ca în copilărie. Și, pentru prima dată după multă vreme, m-am simțit în siguranță.
A doua zi, presa economică a publicat știrea: compania mea urma să se extindă. Un sediu nou, o linie de business nouă. Interviul era cu mine. Calmă. Hotărâtă. Fără nicio urmă de victimă în glas sau în privire.
În tot acest timp, Marius înțelegea cum e viața fără plasă de siguranță. Fără carduri. Fără vilă. Fără mașină. Prietenii care îi umpleau casa dispăruseră dintr-odată, iar familia care îl aplaudase la nuntă îi închidea telefonul.
După o săptămână, mi-a reușit să-mi trimită un mesaj de pe un număr necunoscut: „Hai să vorbim. Putem rezolva. Am greșit.”
L-am citit o singură dată. Apoi l-am șters, fără ezitare.
Divorțul a mers repede. A fost umilitor pentru el și limpede pentru mine. Judecătorul a parcurs actele, a ridicat privirea și a spus scurt: „Felicitări pentru claritate.”
În ziua în care s-a pronunțat sentința, am mers singură pe Calea Victoriei. Era soare, oamenii se grăbeau, orașul curgea înainte. Și, pentru prima oară, simțeam că și pentru mine viața merge mai departe.
Am vândut ce mai rămăsese din trecut și mi-am cumpărat un apartament luminos. Nu foarte mare, dar numai al meu. Fără ecouri, fără minciuni. Doar liniște.
O resto si pe aver rig
