— Îmi pare rău.
L-am privit calm.
— Îți pare rău că m-ai jignit sau că nu mai ai funcție?
N-a știut ce să spună.
Și atunci am înțeles că nu mai există drum înapoi.
— O să poți să-ți vezi copiii, i-am spus. Dar ca tată. Nu ca stăpân.
Am închis ușa ușor.
În seara aceea, mi-am strâns copiii la piept și am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult.
Putere.
Nu puterea banilor. Nu a funcției.
Puterea de a pleca atunci când nu mai ești respectată.
Puterea de a nu plânge în fața celui care te umilește.
Puterea de a ști cine ești, chiar și când altcineva încearcă să te micșoreze.
Radu voia imagine.
Eu am ales demnitatea.
Și, în final, asta a valorat mai mult decât orice funcție, orice vilă sau orice cont plin de lei.
O resto si pe aver rig
