— De ce nu merg cardurile? a izbucnit el. M-au dat afară din birou! Paznicul! Pe mine!
— Pentru că firma nu e a ta, Radu.
Tăcere.
— Ce tot vorbești?
— Eu sunt Patronul.
I s-a tăiat respirația. În fundal se auzeau voci tulburate, un du-te-vino haotic.
— Nu e posibil… a șoptit.
— Ba da. De la început. Eu am investit. Eu am negociat. Eu am riscat. Tu ai fost doar omul din față.
— De ce? a întrebat, aproape rugător.
— Pentru că te-am iubit. Și am vrut să crezi că ai reușit prin tine.
A urmat tăcere. Apoi, furia.
— M-ai făcut de râs!
Am închis.
Nu mai era nimic de adăugat.
În zilele următoare, presa economică a scris despre schimbarea la vârf. „Investitor misterios preia controlul.” Nimeni nu știa adevărul complet.
Eu mi-am angajat o bonă. Nu pentru că nu m-aș fi descurcat. Ci pentru că meritam ajutor.
Am mers la coafor. Nu pentru el. Pentru mine.
Am început să ies cu gemenii în parc, în Tineretului. Alte mame obosite, alte femei cu cearcăne și povești nespuse. Nu eram singură. Niciuna nu era.
După o săptămână, Radu a apărut la ușa mea.
Nu mai avea costum de firmă. Nu mai avea mașină de serviciu.
Avea doar ochii roșii și o voce joasă.
O resto si pe aver rig
