În acea clipă, un val de curiozitate s-a amestecat cu jalea. M-am întrebat cine era acea fată. De ce mă căutase exact atunci? Ce scria în plic? Gândurile au alergat înapoi la Harold: la promisiunile lui, la gesturile mici care, rând pe rând, îmi descopereau omul de lângă mine. Însă apoi m-am simțit trădată, nu pentru că Harold ar fi ascuns ceva intenționat, ci pentru că, după atâția ani, încă mai exista în viața lui o fărâmă necunoscută pentru mine.
Plicul purta cu sine o greutate ciudată. Nu era doar hârtie; era începutul unei povestiri a cărei existență nu o bănuisem. Îl țineam ca pe o mărturie: mărturia că omul pe care îl iubeam se mai păstra în secrete, că nici după 62 de ani nu dispăruseră complet misterele din spatele privirii lui.
A fost nevoie de timp până când am îndrăznit să deschid. Întreaga ceremonie în desfășurare, cu lumânările și vorbele rostite despre viața lui, a făcut ca gestul meu să pară sacru. Plicul, odată desfăcut, mi-a dat prima pagină a unei istorii pe care Harold o purtase cu el, poate de mult timp, poate doar pentru el însuși.
Nu pot spune ce anume era scris acolo — asta ar fi intrat în detalii pe care nu le am dreptul să le creez din nimic. Pot însă povesti cum m-am simțit: un amestec de ușurare și durere, de curiozitate și de acceptare. Am realizat că omul de lângă mine a fost în același timp mai simplu și mai complicat decât imaginasem. Simplu prin gesturile lui zilnice, complicat prin dimensiunile nevăzute ale trecutului său.
O resto si pe aver rig
