Am simțit cum se surpă lumea sub mine.
În înregistrare se aude un fâșâit, un zgomot mic, apoi vocea Marei, subțire și nesigură:
„Tati, pot să-mi iau tableta?”
Călin se întoarce brusc spre obiectiv.
„Nu ești aici! Du-te în cameră și nu mai umbla unde nu trebuie.”
Imaginea se clatină. Cadru negru pentru o clipă, apoi revine. Tonul lui scade, dar cuvintele taie la fel de adânc.
„O să spun că are crize. Că țipă. Că sparge lucruri. Oricum, cine o crede pe ea?”
Un murmur a trecut prin sală, ca un val.
Lacrimile mi-au țâșnit fără să le pot opri. Nu de rușine. De durerea cruntă de a înțelege că fiica mea a trăit cu asta, a auzit, a știut.
Judecătorul a ridicat mâna.
Ecranul s-a stins. Liniștea care a urmat a apăsat pe toți.
Călin a rămas împietrit, cu privirea pierdută. Toată siguranța afișată până atunci dispăruse. Nu mai era tatăl calm și stăpân pe situație. Părea mic. Judecătorul l-a privit direct.
„Domnule Ionescu”, a rostit rar, „recunoașteți vocea din această înregistrare?”
Călin a deschis gura, apoi a închis-o. A încercat să spună ceva, dar nu a ieșit niciun sunet.
O resto si pe aver rig
