Judecătorul a cerut, pe loc, o pauză.
Toată sala a început să forfotească în șoapte, un murmur greu de oprit.
Eu o priveam pe Mara fără să pricep ce se întâmplă cu adevărat.
Fiica mea îmi evita privirea, ca și cum ar fi ascuns ceva prea mare pentru ea.
Strângea la piept tableta, cu o hotărâre speriată, ca și când ar fi protejat ceva periculos.
Vlad se aplecase deja spre avocatul lui; vorbeau precipitat. Calmului lui obișnuit îi luase locul altceva.
Vocea îi era a unui om cuprins de spaimă.
Prima oară, după luni întregi, i-am văzut frica pe chip.
Judecătorul ne-a invitat într-o încăpere mai mică.
Doar noi, avocații și grefiera am intrat acolo.
Mara s-a așezat lângă mine, fără un cuvânt.
Mâinile îi tremurau atât de tare încât i-am prins degetele din instinct, să-i opresc freamătul.
— Nu trebuie să faci nimic dacă nu vrei, i-am șoptit, abia auzită.
Dar ea a încuviințat din cap.
— Trebuie.
Judecătorul i-a făcut semn scurt: să pornească filmarea.
Ecranul s-a luminat, rece.
La început, se vedea doar camera Marei, cufundată în întuneric.
O resto si pe aver rig
