Sofia se întoarse către public cu ochii limpezi.
— Astăzi nu vrem să vorbim despre cine a plecat.
Maria zâmbi, un zâmbet blând și hotărât.
— Vrem să vorbim despre cine a rămas.
Apoi ambele îndreptară privirile spre mine, direct și fără ezitare.
— Tată, poți veni pe scenă?
Mi s-au înmuiat genunchii. Toți oamenii din sală se întorseseră acum către mine, iar eu, care niciodată nu-mi plăcea să fiu în centrul atenției, simțeam că inima îmi bate prea tare.
Totuși, m-am ridicat și am pornit. Am mers încet printre rânduri, simțind cum aplauzele încep ușor, apoi tot mai hotărât.
Mai întâi câteva persoane. Apoi încă altele. În câteva secunde, întreaga sală era în picioare.
Nu pentru mine.
Ci pentru ele.
Pentru tot ceea ce făcusem împreună, pentru nopțile în care am vegheat, pentru fiecare clipă în care am fost unul lângă altul.
Când am ajuns pe scenă, Sofia luă una dintre cutiile de cadou din mâinile Alinei și o așeză deoparte cu hotărâre.
Maria făcu la fel cu cealaltă cutie.
— Nu avem nevoie de acestea, spuse ea, simplu.
— Cadourile nu pot cumpăra optsprezece ani, adăugă Sofia.
O resto si pe aver rig
