— Fetele mele, eu am venit aici să repar…
— Să repari ce? întrebă Maria, cu o voce care ceru răspuns.
Întrebarea plutea în aer, nemișcată.
— Optsprezece ani fără telefoane? Optsprezece ani fără aniversări? Optsprezece ani fără o felicitare de Crăciun?
Alina deschise gura, apoi o închise din nou, neîngăduindu-i gândului să se așeze.
Maria reluă șirul amintirilor, fiecare propoziție lovind mai greu decât precedenta.
— Când eram mici și vedeam alte fete cu mamele lor, plângeam. Tata era cel care stătea lângă noi până adormeam.
Sofia zâmbi ușor, un zâmbet care ascundea o durere veche.
— Când am avut prima serbare, tata a lipsit de la serviciu ca să fie acolo.
— Când am avut febră, tata a stat treaz toată noaptea.
— Când ne era frică, tata era acolo.
— Când am reușit ceva, tata era primul care ne felicita.
Fiecare propoziție părea să răsune în sală și să atingă pe rând fiecare inimă.
Am observat că directorul școlii privea în pământ, parcă rușinat. Mai mulți profesori aveau ochii umeziți. Alina părea tot mai neliniștită, împărțită între regret și apărare.
— Eu am făcut greșeli, spuse ea. Eram tânără…
— Și noi am fost copii, răspunse Sofia, cu calm.
Pentru prima dată, nimeni nu mai avea ceva de adăugat. O tăcere apăsătoare umplu sala, dar nu era o tăcere rece: părea a fi una de înțeles.
O resto si pe aver rig
