În salonul maternității era tihnă. Lumina cădea cald. Andreea îl ținea la piept, cu ochii umezi.
Am privit-o și am simțit ceva cum nu mai simțisem vreodată, atât de limpede.
Pace.
Mama și Ioana nu au venit la spital.
Nici nu le-am chemat.
Într-o seară, în timp ce îl legănam pe cel mic prin sufragerie, Andreea s-a uitat la mine și a întrebat încet:
— Îți pare rău?
M-am uitat la ea. La copil. La casa noastră liniștită.
Și am zâmbit.
— Nu. Îmi pare rău doar că n-am făcut asta mai devreme.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
