Ioana, în loc să o tempereze, a încuviințat din cap, încet.
— Mama are dreptate — a spus ea, pe un ton sec. — Îi faci pe toți să se simtă prost cu starea ta. Dacă nu puteai să te comporți normal, trebuia să rămâi acasă.
Andreea s-a făcut roșie la față. Buzele îi tremurau. Apoi a făcut ceva ce m-a durut mai mult decât orice în seara aceea: a început să își ceară iertare.
Își cerea scuze pentru grețuri.
Își cerea scuze că stricase cina.
Își cerea scuze că era însărcinată cu copilul meu, la o masă la care nu ar fi trebuit să fie umilită niciodată.
Atunci m-am ridicat, am zâmbit, i-am luat mâna, am apucat prăjitura pe care o făcuse cu drag și am rostit, cu o liniște care i-a tulburat mai tare decât orice țipăt:
— Distracție plăcută. Sper să aveți exact seara pe care o meritați.
Am plecat fără scandal.
Dar pe drumul spre casă am știut că ceva se rupsese iremediabil… iar ele nu aveau nicio idee ce urma.
Andreea a plâns tot drumul.
Încerca să o facă în tăcere, cu fața spre geam, dar umerii îi tremurau. Iar cu fiecare lacrimă simțeam cum îmi fierbe sângele mai tare.
Nu pentru mine.
Pentru ea.
Pentru femeia care își cerea scuze că îi era rău, în timp ce îl purta pe copilul meu.
Când am ajuns, s-a dus direct în dormitor. A rămas mult pe marginea patului, cu palmele pe burtă și privirea pierdută.
— Poate chiar am stricat seara… a șoptit.
Am simțit o greutate în piept.
M-am așezat în fața ei și i-am prins mâinile.
O resto si pe aver rig
