— Ascultă-mă bine. N-ai stricat nimic. Singurii care au făcut ceva urât în seara asta sunt ei.
Andreea a încercat să zâmbească, dar zâmbetul nu i-a ieșit.
— Nu vreau să te îndepărtez de familie…
— Familia mea e aici — i-am spus, punând palma pe burtica ei.
În noaptea aceea aproape că n-am închis un ochi.
Am privit tavanul, ore în șir, punând cap la cap lucruri pe care ani de zile refuzasem să le văd. Fiecare ironie. Fiecare clipă în care Andreea fusese făcută să se simtă mai puțin importantă. De câte ori mama sau sora mea îmi vorbiseră de parcă banii mei li s-ar fi cuvenit.
Și, pentru prima oară, nu le-am mai găsit scuze.
Dimineața următoare, telefonul îmi zbârnâia neîntrerupt.
Mama mă suna la foc continuu.
Ioana îmi trimitea romane despre cum „Andreea exagerase”.
Nu am răspuns.
Mi-am făcut cafeaua, i-am pregătit Andreei micul dejun și am deschis laptopul.
Trei ore am rezolvat lucruri pe care le tot amânasem.
Am anulat cardurile suplimentare ale mamei.
Am oprit transferul lunar automat.
Am trimis notificare agenției că, începând cu luna viitoare, apartamentul în care stăteau Ioana și Radu va fi trecut la chiria reală a pieței.
Și am început demersurile pentru a vinde mașina pe care le-o cumpărasem.
Nu din răzbunare.
Ci pentru că am înțeles, în sfârșit, că ajutorul fără măsură transformă recunoștința în pretenție.
O resto si pe aver rig
